În 1871, Carl Menger publica, la Viena, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre. Vorbim despre una din cele mai importante cărți scrise vreodată în domeniul științelor sociale. Prin această lucrare, economistul austriac, urmând liniile metodologice generale trasate de programul criticismului kantian întreprins pe terenul general al teoriei cunoașterii – ceea ce Kant numea “Die kopernikanische Revolution des Wissens” -, dădea startul, la sfârșitului secolului al XIX-lea, unei noi revoluții intelectuale, una desfășurată de data aceasta în domeniul economiei și al științelor sociale particulare, celebra “Revoluție Marginalistă”. Aflat sub vădită influență criticistă, Carl Menger reușea în Grundsätze, de pe poziții vădit anti-esentialiste, nu doar performanța de a identifica și elimina din interiorul clasificărilor și nomenclatoarelor științelor economice unele dintre cele mai comune, mai greu sesizabile și mai pernicioase reziduuri substanțialiste ale gândirii metafizice occidentale responsabile, printre altele, de rătăcirile/derapajele conceptuale, deturnarea ideologică, respectiv de blocarea/întârzierea evoluției și maturizării aparatelor teoretice și metodologice ale acestor științe, cât și pe aceea, la fel de remarcabilă, de a contribui la punerea bazelor unui nou domeniu de cunoaștere, praxiologia, domeniu disciplinar care, făcând din acțiunea umană individuală întreprinsă de agenți concreți, obiectul sau specific de studiu, facilita întemeierea deductivă a științelor economice, garantând pentru acestea și nu doar pentru ele atât rigoarea teoretică, cât și coerența lor sistemică.
Într-adevăr, elaborată cu plecare de la inventarierea și combaterea diverselor erori naturaliste strecurate la nivelul piesei centrale/ nucleului nervos al tuturor teoriilor economice din toate timpurile, teoria valorii, așa cum apărea aceasta la mijlocul secolului al XIX-lea în lucrările reprezentanților vechii școli clasice (A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, T. R. Malthus, J.S. Mill etc.), “Grundsätze der Volkswirtschaftslehre” a avut ca scop – prin studiul atent al naturii valorii economice și prin înrădăcinarea directă a posibilităților și limitelor teoretice ale economiei pe terenul lumii concrete și reale a acțiunilor umane individuale – nici mai mult, nici mai puțin – decât reconstrucția din temelii – nicidecum răsturnarea – a științei economice clasice.
Menger vă urmări atingerea acestui scop nu doar printr-o reconstrucție internă a aparatului teoretic al științei economice cu începere de la elaborarea unei noi teorii a valorii, ci și prin reformarea metodologică a acestui aparat, plecând de la apărarea Wertfreiheit în fața pozițiilor teoretico-metodologice ale reprezentanților Școlii Istorice Germane. Dacă în privința reconstrucției interne a aparatului teoretic al științei economice, prin intermediul unei noi teorii a valorii, autorul lui Grundsätze a împărțit, după cum bine se știe, meritele istorice cu William Stanley Jevons și Leon Walras, în ceea ce privește reformarea epistemică și metodologică a științelor economice, Menger are, fară drept de apel, marele merit de a fi pus bazele epistemologiei moderne în cadrul științelor sociale.
Despre acest ultim merit al lui Menger s-a vorbit foarte puțin în mediile de specialitate. Acest fapt nu este deloc urmarea unor circumstanțe accidentale. Pentru a înțelege cum a fost posibil ca acest ultim mare merit istoric al lui Menger să fie trecut în umbră, ar fi util să revenim la anul 1871, în perioada imediat următoare publicării Grundsätze. Vorbim de o perioadă în care cea dintâi și cea mai cunoscută dintre lucrările lui Menger devenise deja – după un travaliu minuțios, acribic și perfectionist, întins pe întreaga perioadă de după 1864 – obiect de lectură publică și recenzare critică. Deși această carte l-a ajuntat formal pe Menger să ocupe, nu fară dificultăți, la vârstă de 33 de ani poziția de privatdozentur în cadrul Universității din Viena, ea nu s-a bucurat în spațiul academic austriac – în care predau în majoritate foști studenți ai lui Adam Müller, Friedrich Roscher, Karl Knies, Bruno Hildebrand, ori mai ales în acela prusac, de cea mai bună receptare. De fapt, dacă în Austria, cartea vă începe să atragă atenția publicului abia după promovarea lui Menger în funcția de Profesor Extraordinarius (1873), ori, mai ales după ce el va fi numit în 1879 de către Franz Joseph, profesor titular, respectiv șef al catedrei de Economie Politică a Facultății de Drept din Viena, în Germania – care trecea printre universitarii austrieci drept mediul celei mai înalte recunoașteri academice– ea va fi aproape complet ignorată.
Iată de ce, plecând de la siguranța și confortul noii sale poziții academice dobândite după 1879 – unele care i-au permis să-și continuie lucrul în direcția deschisă de vastul sau proiect inițial, Grundsätze, și ajungând să se bucure în spațiul academic austriac de un prestigiu profesional devenit între timp cu totul remarcabil – apăruseră deja primele generații de absolvenți ale catedrei sale de economie – Menger își va putea orienta acum atenția și asupra cuceririi refractarului și neprimitorului mediu academic german, în dorința de a-și promova cu ceva mai mult succes aici ideile economice. Vorbim de un mediu academic dominat, cu începere din 1840, de Școala Istorică Germană.
Când vorbim de Școala Istorică Germană, ne referim mai întâi la Vechea Școală Istoricistă Germană, reprezentată de W. Roscher (1817-1894), Friedrich List (1789-1846), B. Hildebrand (1812-1878) ori K. Knies (1821-1898), economiști care, moștenind tradiția istoriografiei romantice (J.G. Herder, G. Niebuhr, Gustav von Hugo, Friedrich Carl von Savigny, F. Dohlmann, H. von Sybel, J. G. Droysen, Ranke) aveau în comun atât preocuparea lor pentru metodologia științelor economice, cât și denunțarea modelelor abstracte ale economiei politice întemeiate pe principiile lui Adam Smith și David Ricardo, respectiv a pretenției economiștilor clasici de a descoperi/formula cu ajutorul lor, pe calea metodelor ipotetico-deductive, legi naturale, imuabile și universale ale economiei. Pentru acești vechi istoriciști germani, viața socială are un puternic caracter organic, evoluția sa fiind marcată când de relativismul diversității mentalităților și culturilor naționale ( “totalitățile istorice singurale”) – unul pe care economistul are sarcina de a-l descrie cât mai obiectiv, când de cosmopolitele “legi ale dezvoltării istorice a națiunilor”, obiectul ultim de studiu al științei economice, cele pe care tot economiștii ar trebui să le descopere, să le prescrie și să le urmeze.
Începând cu marea criză economică și politică occidentală a anilor 1870, una care a provocat marile agitații muncitorești ale epocii și a favorizat intervenția masivă a statului în viață economică, economia clasică vă devein, în universitățile occidentale, un veritabil țap ispășitor, ea fiind acuzată aici pe rând de universalism, abstractism, deductivism, nerealism și, mai ales, de un imoral și scandalos partizanat față de ordinea economică egoistă și rudimentară a capitalismului burghez. Ne aflăm, așadar, în perioada apariției Noii Școli Istorice Germane, cea a generației “antiteoreticianistă” a lui Georg Friedrich Knapp (1842–1926), Adolph Wagner (1835-1917), Friedrich Neumann (1835-1910), Ludwig Brentano (1844-1931), Etienne Laspeyres (1834-1913), Ernst Engel (1821-1896), dar mai ales a lui Gustav Schmoller (1838-1917), marele și ambițiosul ei lider, care avea pretenția de a fi elaborat, în opoziție cu școala mercantilist-cameralistă și prin ruptură cu vechea școală istoricistă a lui W. Roscher, un nou sistem științific, construit în jurul așa numitei “analizei moral-practice” a fenomenelor economice.
Vorbim de două școli istoriciste, pe care deși le clasificăm prin intermediul aceluiași termen, o facem dând acestui termen două sensuri relativ diferite. El desemnează pe de o parte, paradigma relativistă care – legând ombilical orice producție culturală (morală, estetică, științifică, etc) de caracterul și dispoziția morală a unei “colectivități istorice singurale” – neagă în mod direct posibilitatea unei științe teoretice a istoriei, pe de alta parte el se referă la modul de gândire al celor care cred că istoria evoluează urmând niște legi proprii ale dezvoltării pe baza cărora istoricii își pot permite să formuleze teorii și să lanseze predicții științifice.
Deși diferite la prima vedere, cele două școli istoriciste pornesc, totuși, amândouă, de la aceleași principii epistemico-metodologice. 1.“Colectivismul metodologic”; potrivit acestuia, colectivitățile (Gemeinschaft) populare sau naționale, alcătuite din totalitatea indivizilor morali – ale căror nevoi, motivații, idei, ambiții și planuri individuale nu au aici nicio însemnătate ontologică ori istorică – strânși laolaltă – pe baza unor “dispoziții de spirit” (Gesinnung) reprezintă singurii agenți reali ai acțiunii umane pe terenul istoriei. 2. “Organicismul”: în acord cu acest principiu, faptele economice au un caracter deosebit de complex, ele fiind constrânse și corelate intim cu elementele naturale, tehnice, psihologice, morale, sociale și politice într-un întreg organic cu caracter natural, esențial, indivizibil, substanțialist, care face imposibilă analiza lor dincolo de ansamblul acestor acestor relații absolute, complexe și indistincte. 3. “Relativismul metodologic”: faptele economice au un caracter profund istoric, natura lor complexă, psihologică și calitativă privându-le de marcajul determinist al unor legi exacte și universale; dacă, totuși, aceste legități există, ele au valabilitate particulară, condiționată spațial și temporal 4. “Inductivismul”: profund calitative și lipsite de un substrat legic universal, faptele economice sunt pretabile cel mult inducției, observației și descrierii, comparației și analogiei, reducției statistice și calcului probabilității, adică, unor operații prin care putem modela/stabili, pe baza datelor istorice și stocastice, anumite regularități temporale și legi relative ale dezvoltării economice. 5. “Antiteoreticianismul”: potrivit acestui principiu metodic, orice teorie trebuie exclusă din sfera științei economice atâta vreme cât ea este o teorie pură, adică e dedusă din observații fenomenologice și analize logico-transcedentale. Toate celelalte teorii economice – formulate în baza strângerii prealabile a unui arsenal indefinit de informații empirico-istorice și date statistice, respectiv a stabilirii și corelării multiple a regularităților care pot fi identificate între ele – vor putea fi valabile, cu mențiunea că și această valabilitate teoretică va putea fi doar relativă și temporală. 6. “Justiția economică”: deoarece pentru istoriciști faptele economice nu sunt neutre moral, știința economică trebuie să aibă un caracter politic și justițiar. În virtutea acestui principiu, economistul, plecând de la studiul empirico-istoric al convențiilor, valorilor și preferințelor tradiționale („Kultur der Menschen”) – care trec dincolo de interesele egoiste ale membrilor unei colectivități și care stabilesc pentru aceștia condițiile generale de viață ce stau la baza mecanismelor economice și a raționamentului lor economic, dar mai ales prin înțelegerea dispozițiilor/sentimentelor morale înnăscute pentru dreptate ale membrilor acestor colectivități – are datoria moral-politică de a le confirma și apăra, supraveghind, prin intermediul lor, distribuția echitabilă a bunurilor economice.
Aceste principii istoriciste stabileau direcțiile de gândire și climatul de opinie în interiorul universităților germane după 1870 – perioada unificării Germaniei în cadrul cel de-al doilea Reich, sub conducerea lui Otto von Bismarck și sub stindardul Hohenzollernilor –, unele în care ideile teoretice ale lui Menger au fost – cel puțin în prima fază – neglijate ori privite cu indiferența, ele fiind considerate – în calitate de simple apanaje ale sterilelor și imoralelor preocupări teoretice specifice reprezentanților școlii clasice de economie – dacă nu dăunătoare, atunci absolut inutile. În condițiile în care administratorii mediului academic prusac, aflați sub puternica influența a Noii Școli Istorice conduse de tânărul Gustav Schmoller, excluseseră aproape în întregime predarea teoriei economice din universitățile germane, lui Menger nu-i rămăsese decât o singură cale de comunicare intelectuală cu colegii săi germani, cea privitoare la epistemologia și metodologia științei economice. În aceste condiții de dogmatism și opacitate intelectuală, singura cale de pătrundere a teoriilor mengeriene în lumea academică germană a fost reprezentată de dezbaterea privitoare la epistemologia și metoda specifice științelor economice, un veritabil cal troian, care a folosit școlii austriece să-și introducă și să-și puna în circulație ideile în interiorul spațiului academic german.
Așa se face că, după opt ani de lucru intens, Menger va publica în 1883 Untersuchungen über die Methode der Sozialwissenschaften (Cercetări asupra metodei științelor sociale), o lucrare cel puțin la fel de valoroasă ca Grundsätze, prin care teoreticianul austriac, punând în discuție problema metodologiei științei economice, adică a felului în care economiștii ar trebui să-și organizeze cunoașterea în cadrul disciplinei lor, și atacând o temă extrem de sensibilă în rândul istoriciștilor de rit nou ai “Die Historisch-Ethische Schule”, va provoca declanșarea celebrei Methodenstreit. Prin Untersuchungen, Menger și-a dorit, înainte de toate, în opoziție cu atitudinea ostilă și refractară a socialiștilor de catedră (kathedersozialisten), reabilitarea teoriei în cadrul științelor sociale. Va face acest lucru printr-o critică sistematică a “istoricismului” fondat pe regula utilizării inductive a istoriei ca mijloc empirico-pozitivist capabil să ofere – plecând de la descoperirea fatalistă a legilor dezvoltării sociale, a necesitaților și stadiilor istorice relative generate de ele – explicații științifice riguroase.
Menger va critica istoricismul din perspectiva a cinci mari direcții epistemice/paliere metodologice. În ordinea celei dintâi, economistul austriac vă propune înlocuirea abordării metodologice de tip “agregat” sau “colectivist” a istoricismului, cu o analiză abstract-deductivă care, plecând de la principiile individualismului metodologic și coborând metodic până la nivelul “bazei psihologice” a unităților ultime ale acestei analize – unități empirice, concrete și ireductibile – (oamenii în carne și oase împreună cu nevoile, rațiunile și acțiunile lor individuale), are ca scop descoperirea legilor universale ale acțiunii umane. În vederea studierii “bazelor psihologice” ale acestor unități simple și originare, științele economice nu pot pleca de la analiza datelor istorice concrete, înainte de a fi elaborat un ansamblu sistematic de teorii generale despre “factorii economici cei mai originari” ai vieții umane (teoria nevoilor umane, a bunurilor, a valorii, a prețurilor, a banilor etc.), care să ordoneze și să dea sens mulțimii caleidoscopice de date empirice, specifice și singulare. Iată de ce istoria nu poate fi așezată, în opinia lui Menger, la temelia cunoașterii științifice a vieții umane. Fară a nega importanța ei în lăuntrul științelor economice, gânditorul austriac insistă asupra faptului că o istorie economică este cu totul lipsită de sens în absența teoriei economice. Pe scurt și pentru a marca aici cea de-a doua direcție critică mengeriană antiistoricistă, istoria nu trebuie confundată cu teoria: în timp ce istoria presupune colectarea, descrierea și ordonarea tuturor datelor concrete furnizate de experiență în infinita lor multiplicitate, de la idei, acțiuni umane individuale până la rezultatele acestora, teoria reprezintă un ansamblu sistematic de propoziții pur abstracte, formale și generale independente de conținutul material și de trăsăturile particulare concrete ale datelor extrase din experiență. Deși datele concrete ale experienței pot face în egală măsură atât obiectul istoriei, cât și al teoriei, ele contează diferit din perspectiva celor două discipline: cunoașterea istorică vizează aspectele lor specifice și singurale, cea teoretică, din contră, pe acelea repetitive și generale. Cunoașterea teoretică nu este, totuși, unilaterală. În opinia lui Menger, există o cunoaștere teoretică “empiric-realistă” și una “exactă”. Dacă cea dintăi este o cunoaștere inductivă, care urmărește observarea fenomenelor individuale și examinarea “tipurilor” respectiv a “relațiilor tipice” (cunoștinte inexacte care presupun excepții și care posedă un nivel de generalitate limitat) – existente între aceste fenomene așa cum apar ele în “realitatea empirică deplină”, a doua este o cunoaștere deductivă, abstractă și pură a legilor universale. Plecând de la această tipologie a cunoașterii științifice, teoreticianul austriac va propune – în ordinea celei de-a treia direcții critice antistoriciste – o nouă clasificare a științelor economice.
Pentru Menger, științele economice se împart în: 1. științe economice istorice – care înregistrează/descriu natura și evoluția fenomenelor economice particulare (diverse sectoare economice și economii naționale); 2. științe economice teoretice – care studiază natura generală și legile exacte ale fenomenelor economice prin intermediul cărora explicăm și anticipăm evoluția fenomenele economice particulare; 3. științele economice practice (politica economică și știința finanțelor) – cele care studiază principiile pe care oamenii le pot folosi în vederea realizării cât mai eficiente a propriilor scopuri. Separând științele economice istorice atât de cele teoretice, cât și cele practice, teoreticianul austriac va separa și subordona complet istoria, economiei politice. Menger critica istoricismul și dintr-o alta perspectivă, a patra, cea a separabilității teoriei economice de contextul său instituțional. Face asta folosindu-se de o clasificare fenomenelor istorice neobișnuită, absolut străină spiritului raționalist-constructivist al mediului cultural german din acea perioada. Pentru Menger, fenomenele istorice sunt fie pragmatice și deliberate, atunci când apar că rezultat al dorinței conștiente a ființelor umane (declararea unui război, semnarea unui tratat de pace etc.), fie spontane și neintenționate, atunci când sunt produsul neconceput de nimeni al evoluției sociale (limbajul, religia, banii, orașele, piețele, biserica, statul, toate celelalte instituții ale spațiului public). Oricum ar fi, atât primele, cât și ultimele pot fi evaluate și înțelese doar în funcție de o teorie. În cazul “fenomenelor istorice deliberate”, teoria va servi ca mijloc de evaluare critică a acțiunilor agenților umani care au inițiat și produs aceste fenomene, în cazul celor “fenomenelor neintenționate”, teoria devine un instrument indispensabil penttru înțelegerea procesului lor spontan de agregare. Dar clasificarea mengeriana intră de mai multe ori în coliziune cu teoriile socialiștilor de catedră.
Intră atunci când expliciteaza faptul că instituțiile publice (statul, biserica, tradițiile etc.), cele care în concepția istoricistă apar asemeni unor fundații istorice așezate la baza tuturor teorilor științei economice, nu sunt deloc produsele deliberate ale guvernului ori ale puterii centralizate, ci doar efecte spontane și compozite ale unor convenții acceptate progresiv în cadrul comunităților umane. După cum intră și atunci când pleacă de la recunoașterea faptului că oamenii care stau involuntar, prin efectele acțiunile lor, la originea formarii spontane a instituțiilor publice, departe de a fi niște agenți raționali omniscienți și omnipotenți, se dovedesc simple făpturi fragile, incapabile să anticipeze corect viitorul, care fac greșeli și care se văd nevoite să își modifice neîncetat comportamentul și așteptările.
Ajunși aici, suntem în măsură să identificăm cea de-a cincea direcție epistemică folosită de Menger în critica sa antiistoricistă. Ea este legată direct de presupoziția epistemică de la care Menger pleacă atunci când își întemeiază/construiește întregul sistem teoretic, presupoziție de la care plecaseră anterior și economiștii școlii clasice engleze în elaborarea doctrinei lor: în toate acțiunile pe care le întreprind, oamenii sunt motivați, în primul rând, de interesele personale și egoiste. Menger recunoaște că acțiunile umane pot fi provocate și de alte motive decât cele economice. Astfel, oamenii pot fi motivați de simțul comunitar, de dragostea lor față de semeni, de sentimentul dreptății etc. Totuși, în ciuda acestei diversități motivaționale a comportamentului uman, știință economică rămâne în continuare capabilă să descopere legi economice universale. Cum este posibil? Întâi, pentru că în ordinea cunoașterii empiric-realiste, știința economică este silită să folosească – la fel cum folosește chimia tipul ideal al prezentei elementelor în forma lor pură, ori mecanica pe acela al mișcării libere în spatiu pur și în condiții de măsurabilitate exactă – diferite tipuri de abstracții și simplificări, care au printre altele rolul de a indica economistului cele mai importante dintre aspectele pe care disciplina sa trebuie să le ia în calcul, respectiv aspectele secundare pe care el trebuie să le lase în seama altor științe. Folosindu-se de aceste simplificări, economistul va putea să se concetreze, așadar, asupra motivului egoist, tratându-l, din perspectiva disciplinei sale, ca pe cel mai important dintre aspectele vieții umane. Apoi, pentru că în ordinea cunoașterii teoretice exacte, “motivele extra-economice” – atât timp cât sunt evaluate și ierarhizate de către agenții umani în ordinea preferințelor personale în funcție de o valoare subiectivă sau alta – vor fi supuse fără excepție “legilor universale” ale schimbului voluntar și ale urmării invariabile a profitului. Adâncind opoziția cu istoricismul, din perpectiva căruia omul este bun, știutor, drept și liber de la natură, Menger vă dezvolta și mai mult în această direcție: pe lângă faptul că acțiunea economică este în principal motivată de interesele personale și egoiste ale indivizilor, ea este marcată, în plus de ignoranța, erorile și neputințele specifice naturii umane.
Se înțelege de la sine că Untersuchungen, o lucrare atât de densă și de critică în relație cu programul de idei istoricist, nu putea fi ignorată de către socialiștii de catedră. Din contră, dacă Principiile nu au stârnit în anii 1870 aproape niciun ecou printre economiștii germani, Cercetările vor face furori în anii 1880 printre aceștia. Astfel, reacțiile istoriciștilor nu vor întârzia să apară. Cele mai multe dintre ele vor fi caustice, nervoase ori derizorii. Printre acestea și recenzia de douăzeci și unu de pagini a lui Gustav Schmoller, liderul școlii istoriciste, recenzie despre care Friedrich Hayek observa că, deși la nivel de idei se prezintă ca o critică competentă, la nivel de ton se dovedește una extrem de ofensatoare. Vorbim de o recenzie agresivă, în care, Schmoller, altfel, un temperament extrem de pasional, nu s-a limitat – cităm dintr-o însemnare din 1884 al lui Menger – doar la “înjurături” de tipul ,, <tuberculoză spirituală>, <naivitate academică de fotoliu>, <raționamente școlăresti> etc, ci a recurs până și la amenințări personale.
Afectat de tonul provocator al lui Schmoller, Menger nu se va abține; la începutul anului 1884, îi va replica acestuia. O va face prin intermediul publicării a ceea unii comentatori au numit un “pamflet”, conceput sub forma unei colecții de scrisori adresate unui prieten, Die Irrthümer des Historismus în der deutschen Nationalökonomie (Erorile istoricismului). În urma apariției Erorilor istoricismului, tensiunea și ostilitatea dintre Schmoller și Menger vor ajunge la cote nebănuite. Astfel, G. Schmoller, printr-un gest fără precedent, a anunțat public nu doar că a refuzat să citească acest volum, unul pe care îl primise anterior de la Menger în vederea recenzării, ci și că, pentru a nu-l arunca la coș sau în foc, l-a returnat numaidecât autorului. În urma acestui nou gest ofensator, disputa publică dintre Menger și Schmoller se va încheia brusc, fapt ceea a condus, în anii următori, la o proliferare a tensiunii și la o scindare intelectuală acută în interiorul mediilor lor profesionale.
Iată, așadar, situația anecdotică începând cu care Methodenstreit va lua amploare. Deplângând originile sale anecdotice, unii comentatori au considerat Methodenstreit ca pe o veritabilă dispută neproductivă, iar Erorile istoricismului ca pe cărțulie o respingătoare și plină de mânie, care are doar meritul de a fi agravat-o.
Totuși, nu doar Methodenstreit, dar și Irrthümer merită mai multă atenție. Irrthümer des Historismus, bunăoară, o merita cu atât mai mult cu cât ea a rămas până în zilele noastre o carte de uz intern a mediilor academice de limba germană, în afara acestora ea figurând, așa cum o recunosc și editorii și traducătorii recenți ai celei dintâi traduceri în limba engleză a acestui volum (septembrie 2020), doar o lucrare “despre care mulți au auzit, dar pe care aproape nimeni nu a citit-o.” (Karen Horn& Stefan Kolev). Deși este adevărat că din punct de vedere al conținutului, Erorile istoricismului nu aduc nimic în plus fată de Untersuchungen, totuși, așa cum remarca Hayek, cartea reprezintă “cel mai bun exemplu al forței extraordinare a argumentării și al clarității exprimării de care era capabil Menger, angajat nu în construirea unei argumentări academice, complicate, ci în clarificarea opiniilor în cadrul acestei dispute directe”.
Nu de puține ori, unii comentatorii au vorbit lejer despre acest opuscul mengerian, ca despre un “pamflet”, alții ca despre “o piesă magistrală de polemică academică”. Și, totuși, Die Irrthümer des Historismus nu este un pamflet. În cazul său, miza lui Menger a fost infinit mai mare. Economistul austriac va concepe această carte ca pe un manifest public antiistoricist, al cărui scop unic declarat a fost acela de a critica pe față, fară complexe și menajamente, domeniul “mlăștinos” al istoricismului care “invadase” economia politică din Germania. Tonul militant al cărții este motivat de susținerea și apărarea unui ideal profesional necondiționat, aflat în legătură directă cu rigorile diviziunii muncii în cadrul științelor specializate: demarcarea și eliberarea economiei politice de limbajul, obiceiurile, prejudecățile și pseudo-teoriile științifice, respectiv de idiosincraziile istoriciste.
A fost Methodenstreit o adevărată “pierdere de vreme” – așa cum susținea Pareto, o “istorie a energiei risipite” – după adaugă Schumpeter, un “conflict intelectual al surzilor” ori “o incursiune inutilă în filosofie” – așa cum a considerat-o majoritatea economiștilor neoclasici? Evident că nu. Motivele sunt numeroase. În primul rând, pentru a-l parafraza pe Ludwig von Mises, dacă până la sfârșitul anilor 1870 exista doar Carl Menger, odată cu Methodenstreit a existat și o “Școală austriacă”. Într-adevăr, disputa metodelor nu numai că vă facilita pătrunderea ideilor mengeriene pe piața germană/europeană a ideilor; ea va funcționa și ca un ferment pentru dezvoltarea mediului universitar austriac, acolo unde, din 1884, imediat după ce disputa intelectuală personală dintre Menger și Schmoller se încheiase, iar ștafeta ei fusese preluată de către discipolii și partizanii de idei ai acestora, și până în anul 1889, vorbim de o perioadă extrem de fructuoasă, cea a apariției unor nenumărate cărți și articole de concepție marginalistă, care vor transforma mișcarea de idei apărută în jurul lui Menger în așa-numita “Școală Austriacă”.
Însă Methodenstreit mai are un rol important: acela de a fi dezvăluit importanța clarificării problemei epistemologico-metodologice pentru deblocarea progresului științelor economice, respectiv de a fi creat condiții, prin eforturile lui Menger și ale școlii neokantiene (Windelband, Rickert, Dilthey, Simmel, Weber etc.), pentru apariția unei noi epistemologii (Erkenntnistheorie) a științelor sociale, capabilă să înlocuiască nu doar doctrina romantică a “științei idealiste” (așa cum a fost concepută ea de Fichte, Hegel, Schelling etc), cât și pe aceea a “științei pozitivist-naturaliste” (elaborată de F.Bacon, Comte, J.S. Mill).
Totuși, disputa metodelor a avut și efecte regretabile. La nivelul climatului de opinie general, ea a condus la operarea unor reducții conceptuale stridente și la simplificarea caricaturală a ideilor și pozițiilor participanților, favorizând astfel apariția unei veritabile mitologii în jurul principalilor săi contributori. Pe această cale, Menger a ajuns să fie perceptut fie ca un liberal dogmatic, imoral și radicalizat, fie ca un austriac opus culturii germane care susținea specializarea și demarcarea teoretică autarhică a economiei, negând istoriei orice rol epistemic în cadrul științelor sociale, tot așa cum Methodenstreit a fost zugrăvită când ca un simplu conflict de ambiții și interese între Menger și Schmoller, fie ca o ceartă scolastică între germani și austrieci, între deductivism și inductivism, între teorie și istorie, între platonism și aristotelism, între liberalism/socialism etc. Adevărul e că opoziția dintre Școala Austriacă și cea Istorică nu a fost una absolută. Deși diferențele teoretico-metodologice dintre aceste două școli sunt remarcabile, ele nu capătă sens decât în funcție de disponibilitatea noastră de a recunoaște asemănările dintre ele.
Prima dintre aceste asemănări o găsim la nivelul surselor lor metafizice primare. Ambele școli împărtășesc, la bază, consistente resurse metafizice de sorginte aristotelică. De altfel, studiile specializate de istoria filosofiei sunt aproape unanime în acest caz: în lumea germanofilă a secolului al XIX-lea nu putem vorbi nicăieri de o sciziune care s-ar fi produs între două mari școli de filosofie, una germană, hegeliană, anti-științifică și organicistă, și alta, cea austriacă, aristotelică, pro-știință și individualist-metodologistă (David Gordon), fie și pentru simplul motiv că între hegelianism și aristotelism nu există nicio ruptură. Din contră. Între hegelianism și aristotelism legătura este atât de strânsă încât, nu întâmplător, Hegel a putut trece printre contemporanii săi că un promotor al aristotelismului. Aristotelismul nu este, așadar, o resursă care ne poate ajuta să facem o separație între gândirea “școlii austriece” și cea a “istoricismului”. Totuși, dacă la acest nivel al surselor filosofice de bază, ar putea exista o astfel de resursă discriminantă, aceasta nu poate fi decât cea criticist-kantiană. Într-adevăr, Școala austriacă, spre deosebire de cea istoricistă, stă sub semnul unei puternice, tacite și, uneori, greu de recunoscut influențe kantiene. Or, dacă a existat într-o vreme, în special printre istoricii anglo-saxoni, o tendință de a lega unilateral, prin ontologizarea/metafizicizarea concepțiilor teoretice, epistemologice și metodologice mengeriene, gândirea lui Menger de metafizica substantialistă a lui Aristotel, scăpând astfel din vedere influența deosebit de puternică a criticismului kantian, aceasta tendință ar putea fi explicată, printre altele, fie de lipsa accesului direct al lor la volumele originale de limbă germană semnate de Menger, fie de faptul că traducerile engleze ale acestor volume, pe care ei le-au folosit, au pierdut în ordinea semantică tonul criticist de fond și accentele subtil kantiene ale originalelor mengeriene.
O a doua asemănare dintre “scoală austriacă” și cea “istoricista” o descoperim în legătură cu poziția celor două față de economia clasică engleză. Este binecunoscut faptul că atât școala austriacă, cât și cea istorcist-germană au adoptat o poziție critică față de teoria economică clasică. Totuși, motivele acestei poziții critice nu sunt nicăieri mai deosebite. În primul rând, “istoriciștii”, spre deosebire de “austrieci”, sunt ostili teoriei clasice britanice din motive politice. Produs al Iluminismului, economia clasică apărea în secolul al XIX-lea ca însăși esența liberalismului, acel curentul de idei care promova democrația și egalitatea tuturor în fața legii, două principii opuse doctrinei militariste a naționalismului, cea pe care istoriciștii o slujeau cu încrâncenare. Apoi, “austriecii”, în opoziție cu “istoriciștii”, se opun teoriei clasice engleze din motive epistemologice. Dacă “istoriciștii” asumă faptul că teoria economică derivă din experiență, mai ales din una națională, “austriecii” susțin, din contra, că aceasta își are orginile în legile a priori ale gândirii și ale acțiunii umane. În al treilea rând, “istoriciștii”, spre deosebire de “austrieci”, se opun economiei clasice britanice din motive morale. Făcând un obiect propriu din producție, bani ori avuție, teoria clasica britanică este considerată de “istoriciști” ca slujind egoismului, obținerii de profit și meschinăriei. În al patrulea rând, “austriecii” se opun teoriei economiei clasice, din motive axiologice. Astfel, ei au negat caracterul obiectiv al valorii economice, însă spre deosebire de “istoriciști”, care au subiectivizat și relativizat valoarea economică pe criterii colective, o vor subiectiviza pe criterii pur individualiste. În al cincilea rând, “istoriciștii”, în opoziție cu “austriecii”, au criticat teoria clasică, din motive antropologice. Dacă pentru economiștii britanici, omul era văzut că făptură fragilă, egoistă, ignorantă și supusă legilor naturii, pentru “istoriști”, el apărea, au contraire, ca una înzestrată prin excelență cu puteri pozitive. În sfârșit, atât austriecii și istoriștii s-au opus economiei clasice, din perspectiva raportării la “timp” și la “istorie”. Dacă economiștii clasici au urmărit, în demersurile lor teoretice, eliminarea timpului, respectiv a istoriei din sfera științei economice, austriecii, asemeni istoriciștilor germani, le-au găsit, din contra, acestora un loc însemnat în cadrul său. Totuși, în timp ce “austriecii” au legat ”timpul” de “subiectivitate” și au ajuns să considere istoria că pe o disciplina non-teoretică subordonată științei economiei politice, “istoriciștii”, prin fetișizarea timpului, au compromis-o științific, transformând-o într-o pernicioasă metafizică absolutistă.
Vorbeam pe parcursul acestei prefețe, în mai multe rânduri, de faptul că Menger are, prin declanșarea Methodenstreit, marele merit de a fi pus bazele epistemologiei moderne în cadrul științelor sociale și că acest merit a fost pe nedrept trecut în umbră în mediile de specialitate. Două au fost, poate, motivele care au stat la baza acestei nedreptăți. Ambele sunt legate de existența unui anumit dispreț și a unei desconsiderări publice a importantei științifice a Methodenstreit. Primul motiv provine din constatarea împrejurărilor mondene și mundane care par să fi condus la apariția Disputei metodelor, împrejurări care au transformat, în ochii unora, aceasta dispută într-un simplu scandal personal între Menger și Schmoller. Al doilea motiv este însă cu mult mai important. El are legătură cu faptul că, pentru mulți economiști, problemele epistemologice ale economiei – care fac obiectul Methodenstreit – sunt lipsite de relevanță. În concepția lor, cercetarea epistemologică ori cea metodologică înseamnă cercetări de lux, care pot fi ignorate, fară regrete. Riscurile aceste poziții sunt majore. Ignorând fundamentele epistemologice, respectiv bazele metodologice ale economiei, ei se pun în situația de a nu-și putea stăpâni disciplina și de a fi incapabili, la nevoie, să o apere și să o promoveze. Spre exemplu, răspândirea, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a doctrinei istoricismului în facultățile de economie ale universităților din Franța, Anglia sau Germania – un fenomen care a avut efecte istorice devastatoare în secolul al XX-lea – a apărut tocmai pe fondul indiferenței și lipsei de sensibilitate a economiștilor vremii față de acest gen de probleme. Cine înțelege acest context, înțelege sensul Disputei metodelor și importanta contribuției, uneori cu un accent atât de vehement, a lui Menger în toată această situație. Va pricepe, bunăoară, că „Cercetări asupra metodei” sau, mai ales. manifestul , “Erorile istoricismului”, două din cele mai importante lucrări ale Disputei metodelor ar trebui studiate nu doar din perspectiva metodologică anunțată, cât mai ales din perspectiva epistemologiei acestora. Este important de observat în acest caz că metodologia și, în particular, metodologia științei economiei sunt silite să urmeze limitele definițiilor epistemologice ale felului în care diferitele lor fenomene și teme de studiu sunt reprezentate conceptual, respectiv urmează limitele definițiilor modalității în care toate aceste fenomene și teme ajung să facă obiectul unei experiențe posibile. Într-adevăr, înainte de a putea spera să determinăm metodologic fundamentele științelor economice, suntem nevoiți să le stabilim epistemologic.
Remarcând încă o dată meritele deosebite Editurii Liberalis în traducerea și publicarea “Erorile istoricismului”, lucrare deosebit de importantă, care oferă pentru prima dată acces direct publicului român la Methodenstreit, poate una din cele mai importante dispute care s-a purtat vreodată în numele eliberării științei de capcanele ideologice, vom încheia cu observația remarcabilă a lui Ludwig von Mises privitoare la această dispută epocală și la cărțile sale, o observație poate prea des trecută cu vederea: “Termenul Methodenstreit este, desigur, echivoc. Într-adevăr, problema nu era de a descoperi cea mai adecvată metodă de abordare a chestiunilor numite, în mod curent, probleme economice. Miza disputei era, în esență, posibilitatea unei științe, diferite de istorie, consacrate cercetării aspectelor acțiunii umane”.
Cristinel Trandafir